Invierea Fiului Vaduvei din Nain

Moartea nu este o piedică pentru împărăţia Lui Dumnezeu. El a călcat-o în picioare şi a deschis împărăţia înapoi în timp de la Adam şi Eva şi înainte peste veacuri până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. El S-a uitat şi a văzut că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească. Pe mulţi îi vede vii în mormânt, şi pe mulţi morţi în trupuri vii. Moartea trupului nu aduce, aşadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieşte numai păcatul de moarte săvârşit fie înainte de moartea trupească, fie în ceasul ei.

Hristos nu se uitată la oasele moarte, ci la duhurile vii din ele. Trupul şi oasele sunt doar veşmânt şi armură pentru suflet. Veşmântul îm­bătrâneşte şi se zdrenţuieşte ca o haină roasă de purtare, dar Dumnezeu îl va înnoi şi va îmbrăca iarăşi în el sufletul dus odată.

Hristos a venit ca să alunge frica cea veche din oameni, dar şi ca să aducă o frică nouă: frica de păcat. Frica veche era frica de moartea trupului; frica nouă va să fie frica de moartea sufletului, frica pe care Hristos a ascuţit-o şi a întărit-o. Frica de moartea tru­pului îl face pe om să cheme în ajutor lumea. De frica de moarte, omul se proţăpeşte în lume, se agaţă de lume, se întinde în lume, doar-doar şederea să-i fie cât mai lungă şi cât mai dulce.

Însă prin cuvântul Său, Mântuitorul a înviat şi învie sufletele păcă­toase, suflete care au murit mai înainte de moartea trupească. Şi a făgăduit să învie şi trupurile celor care au murit. Prin iertarea pă­catelor, prin învăţătura Sa şi prin preacuratul Său Trup şi Sânge a înviat morţii şi îi învie şi astăzi.

Iubiti credincioşi, Evanghelia de astăzi ne spune că mergând Hrstos prin satul Nain intâlneşte un cortegiu funerar, care duceau la groapă singurul fiu al unei văduve. Văzând-o Hristos i s-a făcut milă de ea şi i-a zis. Nu plânge!

Domnului îi este milă de cei deznădăjduiţi, ii e milă de slăbiciunea noastră. Câtă vreme oile il văd pe păstor, nu sunt nici abătute nici împrăştiate. Dacă L-ar vedea oamenii mereu înaintea ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mâhniţi nici rătăciţi. Unii Il vad, unii îl caută să-l vadă, alţii însă sunt orbi şi îşi bat joc de cei care îl caută. Aşa se rătăcesc oamenii şi o iau care încotro, fiecare fiinduşi propriul său păstor.

Dacă s-ar teme oamenii de Dumnezeu măcar pe jumătate aşa cum se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte. Domnului i-a fost milă de acea biată mamă. Nu plânge ! i-a spus. A citit totul în sufletul ei. Era văduvă, era singură. Acum murise şi singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu ? Poate să fie cineva singur când Dumnezeu e cu el ? Poate omul să aibă o însoţire mai strânsă decât cu Dumnezeu ? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decât ne sunt mama şi tatăl, şi fraţii, şi surorile, fiii şi fiicele ? El ne dă rude, şi tot El le ia de la noi, dar de părăsit nu ne părăseşte; ochiul Său nu osteneşte a ne veghea, dragostea Lui nu se schimbă niciodată. Străpungerea morţii ne uneşte şi mai strâns cu Dumne­zeul nostru, Dumnezeul cel viu.

Nu plânge ! Cu aceste cuvinte mângâie Domnul mama îndure­rată. Le spune Unul care nu crede, cum cred mulţi dintre noi, că sufletul băiatului mort a coborât cu el în mormânt la despărţirea de trup.

Hristos nu-i spune femeii: Nu plânge! ca să ne arate că nu trebuie să plângem când ne moare cineva. Şi El a plâns când a murit Lazăr. A plâns şi pentru cei ce aveau să sufere la căderea Ie­rusalimului. Oricum, a fericit pe cei ce plâng: Că aceia se vor mângâia (Matei 5,4). Nimic nu-1 linişteşte şi nu-1 curăţă pe om mai mult decât lacrimile. În predania ortodoxă despre mân­tuire, lacrimile sunt cel dintâi mijloc de curăţire a sufletului, a ini­mii şi a minţii. Şi nu numai pe morţi avem să-i plângem, ci şi pe cei vii, şi mai ales pe noi înşine, aşa cum îndeamnă Domnul pe fiicele Ierusalimului: Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri.

Creştinii să-şi plângă morţii lor nu pen­tru că i-au pierdut şi nu mai sunt cu ei, ci pentru că au murit în pă­cate, iar plânsul lor trebuie să fie legat cu rugăciunea către Dumne­zeu, ca să li se ierte celor morţi păcatele şi să intre ei, cu mila Lui, în împărăţia cerurilor. Creştinul trebuie să plângă şi pentru sine însuşi din pricina păcatelor, şi cu cât mai des, cu atât mai bine; nu ca cei ce nu au credinţă şi nădejde, ci dimpotrivă, ca unul care are credinţă în Dumnezeul cel viu şi nădejde în mila Lui şi în viaţa veşnică.

Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. A atinge morţii sau lucrurile dimprejurul morţilor era socotit de Lege necurăţie, şi era oprit. Această oprelişte îşi avusese rostul ei câtă vreme Dumnezeu şi viaţa erau cinstite în Israel mai presus de orice. Când însă adevărata cinstire a lui Dumnezeu s-a împuţinat, şi cu ea şi preţuirea vieţii omeneşti, multe aşezăminte, printre care şi acesta, au ajuns superstiţii, şi au căpătat întâietate asupra marilor porunci. Aşa stăteau lucrurile, bunăoară, şi cu tăierea-împrejur a trupului, şi cu odihna de Sabat. Duhul acestor legi se pierduse, iar în locul duhului rămăsese a fi zeificată forma deşartă a Legii. Hristos a restaurat duhul şi viaţa acestor legi, însă inimile întâi-stătătorilor iudei, păstrătorii Legii Vechi, erau atât de învârtoşate şi pline de întuneric încât, dacă Hristos a vindecat un bolnav în ziua sâmbetei (Ioan 5, 16), ei au vrut să-L ucidă. Pentru ei Sabatul era mai presus de om, mai pre­sus chiar şi decât Fiul lui Dumnezeu ! Domnul însă nu S-a uitat la mânia lor; El a căutat mai departe să arate, în orice împrejurare, că viaţa şi mântuirea sunt mai de seamă decât tradiţiile şi obiceiurile. Şi în împrejurarea de faţă iarăşi a vrut să arate aceasta, întrucât S-a atins de racla unde zăcea băiatul, împotriva Legii. Dar minunea în­vierii săvârşite de Domnul a fost atât de răvăşitoare încât bătrânii evrei au rămas fără grai şi nici n-au mai putut să scoată vreun cuvinţel de împotrivire.

Tinere, ţie îţi zic, scoală-te ! Iisus a poruncit băiatului în numele Său, iar nu cum au făcut profeţii Ilie şi Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu să învie pe cel mort. Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Născut Fiul Lui. Cu puterea Sa îi porunceşte Domnul băiatului să se întoarcă la viaţă, să se ridice din patul morţii.

Şi s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Făptura a auzit glasul Făcătorului şi I-a ascultat porunca. Aceeaşi putere dumnezeiască ce a insuflat pământului suflare vie, şi a făcut din pământ om, lucrează acum aducând viaţă pământului, fă­când sângele să curgă, ochii să vadă, urechile să audă, oasele şi carnea să se mişte. De acolo de unde se afla, sufletul băiatului mort a auzit glasul Stăpânului şi într-o clipă s-a întors la trupul său, ca să împlinească porunca. Supusul a cunoscut vocea Domnului său. Tânărul s-a ridicat din raclă şi a început să vorbească. De ce a început să vorbească îndată ? Ca nu cumva să creadă oamenii că e doar vreun fel de nălucire vrăjitorească, ori că vreun strigoi a intrat în trupul băiatului şi l-a ridicat din raclă. Trebuia să audă cu toţii glasul şi vorbele tânărului, ca să nu rămână vreo îndoială cu privire la faptul că el însuşi s-a întors cu adevărat la viaţa.

Tot de aceea Domnul 1-a luat pe băiat şi l-a dat mamei lui. De vre­me ce mama lui l-a cunoscut şi l-a luat şi l-a îmbrăţişat, toată în­doiala i-a părăsit pe privitori. De asemenea, Domnul l-a dat mamei lui ca să-i arate că este un dar, aşa cum a fost şi când l-a născut. Viaţa este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu dă viaţa omului din mâna Sa; El ia de mână pe fiecare om zidit şi-1 dă acestei vremel­nice vieţi pământeşti. Domnul l-a luat pe băiat de mână şi l-a dat mamei sale ca să-i arate că nu în zadar i-a spus: Nu plânge ! I-a spus ştiind că are s-o mângâie cu adevărat, nu numai cu cuvinte pe care poate că ea le mai şi auzise de multe ori spunându-i-se în ziua aceea, ci printr-o faptă cu adevărat mângâietoare.

In sfârşit, Domnul a mai vrut şi să ne înveţe că, atunci când săvârşim vreo faptă bună, s-o facem pe cât se poate noi înşine, cu luare-aminte şi din toată inima, nu prin alţii, nu fără grijă, nu plic­tisiţi şi nu ca şi cum abia am aştepta să scăpăm odată de corvoadă. Vedeţi câtă dragoste şi frumuseţe este în fiecare cuvânt şi în fiecare mişcare a Mântuitorului. El ne arată şi în această împrejurare, ca şi în toate celelalte, că nu numai orice dar al lui Dumnezeu e desă­vârşit, ci desăvârşit este şi chipul dăruirii.

Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. Hristos le-a alungat frica de năluci şi de vrăjitorii, dar frică tot a mai ră­mas în ei. Dar frica aceasta este bună: este frica de Dumnezeu, care-1 face pe om să-L laude şi să-L slăvească pe Domnul. Oamenii vorbeau de Hristos ca de marele prooroc pe care Dumnezeu îl făgăduise israeliţilor încă din vremea lui Moise . Poporul acesta nu era în stare să se ridice la înţelegerea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar tot era bine pentru ei, aşa în­tunecaţi şi asupriţi de străini cum se aflau, să creadă cel puţin că Hristos este un prooroc mare. Măcar să fi ajuns şi capii Ierusalimu­lui la înţelegerea aceasta de rând, ei care văzuseră minunile lui Hristos ! Atunci poate s-ar fi dat înapoi de la grozava lor crimă.

Iubiti credincioşi Minunea învierii fiului văduvei din Nain a fost săvârşită şi din milă faţă de o mamă îndurerată, dar şi pentru credinţa noastră în obşteasca în­viere din morţi, în minunea minunilor, în dreptatea dreptăţilor, în bucuria bucuriilor.Aşadar să-I aducem  slavă şi laudă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi ne­despărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.