Despre pocainţă (Zaheu Vamesul)

Evanghelia de astăzi ni-l infăţişează pe Zaheu vamesul care încearcă să-L vadă pe Hristos iar acesta îi raspunde chemării sale şi chiar rămâne în casa sa. Aş vrea să vă vorbesc astazi despre căinţă . Căinta lui Zaheu si cainta pe care noi cei muritori trebuie sa o facem pentru faradelegile noastre. Iubiti credincioşi, cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh dea­supra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură şi, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit în­tr-un copac înalt.

Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curăţească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iu­birea de argint şi nemilostivire şi, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă şi facere de bine.

Căinţa este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oa­menilor, precum şi de gândurile şi dorinţele lor, şi întoarcerea pe o cale nouă: calea lui Hristos. Dar cum să se pocăiască păcătosul până ce nu-L întâlneşte pe Domnul în inima sa şi nu îşi cunoaşte ruşinea ? Mai îninte de a-L vedea pe Hristos cu ochii, micuţul Zaheu l-a  întâlnit în inima sa şi s-a ruşinat de căile sale.Căinţa este durerea pentru amăgirea în care s-a complăcut atât de mult păcătosul.

Căinţa este vederea dintr-o dată a leprei care te roade şi strigă­tul de ajutor către Vindecătorul. E ca şi cum un om având părul ne­gru şi neprivindu-se multă vreme în oglindă s-ar uita deodată şi s-ar vedea cu părul albit. Asemeni omului acestuia e şi păcătosul care crede fără grijă despre sine că e sănătos la suflet, până într-o zi când ochii i se deschid şi vede că e plin de lepră. Dar până nu se uită într-o oglindă cum are să vadă lepra de pe sine ? Unde e acea oglindă ?

Oglinda e Hristos, oglinda în care fiecare se vede aşa cum este. Este singura oglindă ce li s-a dat oamenilor ca să se uite şi să se vadă aşa cum sunt. In Hristos, în oglinda cea clară, fiecare se vede urât şi bolnav; şi mai vede şi chipul său cel dintâi, aşa cum 1-a avut şi aşa cum trebuie să-1 mai aibă. Păcătosul Zaheu, înfloritor şi vioi pe dina­fară, văzându-L pe Hristos a văzut şi cumplita lepră care-1 acoperea, şi durerea pentru care alt leac nu e pe pământ decât Hristos.

Căinţa e începutul lepădării de voia proprie, începutul supune­rii în faţa voii lui Dumnezeu. Trăind în voia sa, omul ajunge curând în vizuina fiarelor, în ocolul vitelor, lipsit de vrednicia sa împărătească. Nu este om pe pământ care să fi trăit după voia sa şi să fi rămas om. „Om” nu e niciodată sinonim cu „voie proprie”; om în toată puterea cuvântului e numai acela care se supune unei voinţe mai înalte, voinţa dreaptă şi nebiruită a lui Dumnezeu.          Cine trăieşte după voia sa trăieşte în nebunie, în întuneric şi în scrâşnirea dinţilor. însuşi trupul îi e întuneric şi scrâşnet, la fel şi sufletul. Voia de sine deschide uşa viermelui neadormit care de­voră şi trupul şi sufletul. Căinţa este descoperirea cuibului de şerpi din sine însuşi. „Vai mie”, strigă înspăimântat păcătosul ai cărui ochi s-au deschis şi vede,

Evanghelia de astăzi ne înfăţişează un păcătos care s-a întors. Este Zaheu cel mic de stat, care s-a înălţat ca să-L vadă pe Hristos Cel Preaînalt; care s-a curăţit prin pocăinţă ca să-L întâlnească pe Hristos Cel Preacurat; care s-a vindecat de lepra lăcomiei prin pu­terea lui Hristos Cel Atotputernic. Domnul a întors mulţi păcătoşi la pocăinţă; a găsit şi a mântuit mulţi din cei ce erau pierduţi; a chemat la El mulţi rătăciţi şi i-a adus pe calea cea dreaptă. Din dumnezeiască rânduială, în Evanghelie sunt pomenite doar câteva pilde de pocăinţă, pline însă de învăţăminte din neam în neam. Pilda Apostolului Petru ne arată căderea în mai multe rânduri din pricina fricii de oameni, şi căinţa înnoită ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu. Pilda femeii păcătoase ne dezvăluie lepra desfrâu-lui şi vindecarea de lepra aceasta. Pilda lui Zaheu ne arată lepra lă­comiei şi vindecarea de ea. Pilda tâlharului pocăit pe cruce ne arată putinţa mântuirii şi puterea mântuitoare a căinţei fie şi pen­tru cei mai mari nelegiuiţi, şi fie şi în ultima clipă: a morţii. Toate acestea sunt pilde ale unei căinţe pline de nădejde, care duce la viaţă. Ele ne stau dinainte tocmai pentru ca, în păcătoşenia noas­tră, să putem alege calea mântuirii. Dar mai este şi o căinţă care duce la moarte, deznădejde şi ucidere de sine, şi aceasta a fost căinţa vânzătorului Iuda. O astfel de căinţă, ce duce la deznădejde şi omor, nu e căinţa creştină cea binecuvântată, ci mânie satanică asupra sa însuşi, asupra lumii şi a vieţii.

Căinţa este cu adevărat cea dintâi treaptă a scării ce duce spre împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni n-a suit vreodată pe treapta a doua până ce nu a urcat pe cea dintâi. În deşertul acestei lumi, că­inţa este singura cale de a bate la poarta cerului. Poţi să baţi cu pumnul în zidul unei case oricât de mult pofteşti; nu te va auzi ni­meni, nimeni nu-ţi va deschide. Dar bate în uşă, şi ţi se va deschi­de. Căinţa e bătaia, nu în zid ci în poarta care dă spre lumină şi mântuire. Cine se căieşte cu adevărat şi vrea să intre în casa Tatălui Ceresc a şi bătut la una din uşile prin care se poate intra în această casă.

Iubiti credincioşi,Biserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Astăzi îi vom privi pe aceşti sfinţi ca luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.

Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.

Marele Vasile s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii. În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.

Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea. dar Sfantul Vasile a refuyat să semneze Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte!a spus dregătorul Marele Vasilie a răspuns: – Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmul 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez… A auzit Modest şi s-a mirat.

Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului.

Grigorie Teologul. Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian.

Apoi, s-a dus în satul său, în Arianz, unde a devenit cleric şi apoi episcop. L-au chemat la Constantinopol când domina arianismul. Arienii ocupaseră toate bisericile în afară de una foarte mică – Sfânta Anastasia. Acolo, Sfântul Grigorie a rostit faimoasele lui Cuvinte teologice despre Sfânta Treime şi de acolo a primit numele de Teologul. La început nu-i dădeau importanţă, dar apoi a început să zguduie întreaga cetate prin predicile lui. Arienii turbau împotriva lui. Şi în ziua de Paşti au intrat cu ciomege şi pietre şi au început să lovească cu pietre pe cei din biserică. A fost rănit şi Grigorie. Aproape pe jumătate mort a scăpat din acea dramă pentru credinţa ortodoxă.

S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.

Dar să venim la Ioan Gură de Aur.

Ioan Gură de Aur. Întreaga lui viaţă este o luptă. În scrierile şi în omiliile lui foloseşte cuvintele luptă, război, arme, nevoinţă, întrecere. Zice undeva: Vin din luptă! Şi când îl aude cineva crede că este în război. Da, în război duhovnicesc împotriva ereticilor. S-a luptat Gură de Aur. S-a luptat împotriva celebrărilor şi distracţiilor idolatre, a teatrelor, a hipodromurilor, a dansurilor desfrânate, a bogaţilor nemilostivi şi a luxului.

S-a luptat cu Eutropiu, dar s-a luptat şi cu împărăteasa Eudoxia. Lumeşte se pare că a învins împărăteasa, dar înaintea lui Dumnezeu a învins Gură de Aur. Ce s-a întâmplat? Respectabilii domni o linguşeau pe împărăteasă pentru frumuseţea ei. I-au confecţionat o statuie, au aşezat-o în afara bisericii şi au hotărât o zi pentru ceremonie. Gură de Aur s-a răsculat. Când s-a aflat lucrul acesta la palat, s-a făcut mare tulburare şi a început marea luptă la care unelte au fost şi unii episcopi nevrednici. L-au exilat departe în Armenia. În sfârşit, chinuit, epuizat, îndurerat, prigonit, şi-a făcut semnul crucii şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Astfel şi-a încredinţat sfântul său suflet, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci. A căzut sus la datorie.

Să-i rugam pe cei Trei mari ierarhi ai bisericii noastre pe care ii sarbatorim astazi să ducă rugaciunile noastre către bunull Dumnezeu şi să se milostivească asupra inimilor noastre ca să putem să-i cântăm împreună cu dânşii cântări de laudă lui Dumnezeu în veci amin.