Corala „Sfântul Ierarh Leontie“ din Rădăuţi, premiată în Polonia

În Catedrala „Sfânta Treime” din oraşul Hajnowka – Polonia s-a desfăşurat, în perioada 6-12 mai 2012, Festivalul Internaţional de Muzică Bisericească de la Hajnowka, ediţia a XXXI-a. Ţara noastră a fost reprezentată la acest festival de Corala „Sfântul Ierarh Leontie” din Rădăuţi.

Corala „Sfântul Ierarh Leontie” din Rădăuţi, dirijată de Ovidiu Foca, a reprezentat ţara noastră la Festivalul Internaţional de Muzică Bisericească de la Hajnowka, unde a obţinut premiul I, la secţiunea coruri preoţeşti. De asemenea, dirijorul Ovidiu Foca a primit aprecierea specială a juriului, fiind onorat cu premiul special pentru cel mai bun dirijor.

Programul participării coralei la acest festival nu s-a rezumat doar la concursul din Hajnowka. Membrii coralei au susţinut un concert pe 9 mai în Catedrala „Jan Bosko” din Varşovia, alături de o corală din Slovacia. Pe 10 mai, corala a cântat în Biserica „Sfânta Treime” din Hajnowka, iar în ultima zi (12 mai) a intonat cântările noastre religioase româneşti în Biserica „Sfânta Sofia” din Bialystok şi în sala de concert a Filarmonicii din acelaşi oraş, alături de alte coruri laureate la festival.

Cele peste treizeci de coruri invitate din Rusia, Germania, Slovacia, Belarus, Lituania, Ucraina şi România s-au prezentat la un înalt nivel de pregătire muzicală şi interpretare, ceea ce face din acest festival unul dintre cele mai importante din lume în ceea ce priveşte promovarea muzicii şi a culturii ortodoxe. Juriul care a apreciat evoluţia formaţiilor corale a fost alcătuit din profesori de specialitate, muzicologi şi compozitori de renume de la universităţile din Minsk, Moscova, Kiev, Iaşi, Belgrad şi Varşovia. Pentru a participa la acest festival-concurs, membrii coralei, pr. Grigore Vatamaniuc, pr. Vasile Iustin Calancea, pr. Daniel Botezat, ing. Ervin Spiegel, pr. Traian Molea, pr. Florin Lavric, pr. Alexandru Pitic, pr. Florin Mihălescu, pr. Ioan Morar, pr. Adrian Platon, pr. Tiberiu Fedoreanu, pr. Vasile Bădeliţă, pr. Bogdan Lupăştean, pr. Liviu Petrea, pr. Ioan Colban, prof. Cristi Bodârlău, pr. Ilie Sfîrnaciuc şi Ovidiu Foca, au primit binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor. Corala a fost însoţită în Polonia de pr. Petru Lupăştean Barfă, protopop al Protopopiatului Rădăuţi.

Implicare în activităţi cultural-misionare

Corala „Sfântul Ierarh Leontie” din Rădăuţi a fost înfiinţată în 2007, de către un grup de preoţi şi mireni din Protopopiatul Rădăuţi. Încă de la început au fost stabilite câteva obiective de care această corală ţine cont la fiecare prezentare în faţa publicului: promovarea muzicii corale ortodoxe româneşti, încurajarea cântării bisericeşti prin înfiinţarea de coruri (majoritatea membrilor coralei au înfiinţat şi conduc la rândul lor câte un cor la parohie) şi implicarea în activităţi cultural-misionare (corala este iniţiatoarea unor diverse activităţi culturale adresate tinerilor, ce vin ca iniţiativă din partea Bisericii, în colaborare cu Şcoala şi alte instituţii).

De la înfiinţare şi până în prezent, acest cor din Protopopiatul Rădăuţi a participat la multe concerte şi festivaluri de muzică ortodoxă. Anul acesta, în luna februarie, a participat la Festivalul Internaţional de Muzică Bisericească Ortodoxă de la Grodno – Belarus, ediţia a XI-a, unde a obţinut premiul I la secţiunea „Coruri de preoţi şi coruri ale instituţiilor de învăţământ teologic”.

A consemnat

Pr. Ilie Sfarnaciuc

De Preot Calancea Nicolae Adrian

Festivalul Internaţional de Muzică Bisericească Ortodoxă de la Grodno – Belarus

Imagine        Corala Sf. Ierarh Leontie din Protopopiatul Radauti, a participat în perioada 22-25 februarie 2012 la Festivalul Internaţional de Muzică Bisericească Ortodoxă de la Grodno – Belarus, ediţia a XI-a. Corala a obţinut premiul I la secţiunea ‘Coruri de preoţi şi coruri ale instituţiilor de învăţământ teologic’, deasemeni, dirijorul coralei d-l Foca Ovidiu a obtinut premiul special al juriului pentru cel mai bun dirijor al Festivalului. La festival au participat un numar de 46 coruri din mai multe tari : Belarus, Rusia, Ucraina, Polonia, Grecia, Lituania, Serbia si Romania.   
         Ediţia din acest an a festivalului a cuprins opt secţiuni: coruri bisericeşti episcopale şi din centrele raionale, ansambluri bisericeşti episcopale, coruri bisericeşti şi ansambluri bisericeşti din oraşul Grodna şi celelalte centre raionale, coruri preoţeşti şi ale instituţiilor de învăţământ teologic (preuniversitar şi universitar), coruri de profesionişti, coruri de amatori, coruri bisericeşti de copii şi alte coruri de copii. Juriul a fost format din specialişti (muzicieni, dirijori, compozitori, profesori) din Belarus, Rusia, Lituania, Polonia, Romania si Ucraina. ‘Premiul obţinut reprezintă o recunoaştere din partea specialiştilor din juriul internaţional al festivalului faţă de muzica noastră bisericească românească. Aici mă refer în primul rând la linia melodică şi la tehnica de interpretare. Dincolo de premiul obţinut, hrana sufletească a coralei Sf. Ierarh Leontie se constituie din aplauzele publicului, care a apreciat cântarea’. 
        Corala Sf. Ierarh Leontie a fost înfiinţata în anul 2007 si are ca principal obiectiv prezentarea, promovarea si incurajarea muzicii religioase ortodoxe traditionale. Din aceasta corala fac parte : Pr. Vatamaniuc Florin, Pr. Molea Traian, Pr. Botezat Daniel, Spighel Erwin, Pr. Calancea Iustin, Pr. Mihalescu Florin, Pr. Lupastean Bogdan, Pr. Colban Ioan, Pr. Pitic Alexandru, Pr. Platon Adrian, Pr. Petrea Liviu, Pr. Fedoreanu Tiberiu, Pr. Morar Ioan, Bodarlau Cristi, Pr. Sfarnaciuc Ilie  si dirijorul Foca Ovidiu.

 
                                                                                         A consemnat:
                                                                                     Pr. Iustin Calancea
De Preot Calancea Nicolae Adrian

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor

Mare este praznicul de astăzi, căci prăznuim pe doi dintre cei mai rîvnitori şi mai curajoşi apostoli, pe Petru cel foarte rîvnitor şi pe Pavel, vasul alegerii, cum îl numeşte Hristos. Petru era un pescar galileean sărac, chemat de Domnul împreună cu fratele său mai mare, Andrei, Care le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Şi îndată, lăsînd mrejele, au mers după El (Marcu 1, 17-18).

Vedeţi că n-au mers singuri la apostolie, ci după ce i-a chemat Hristos? Vedeţi că nimeni nu poate fi apostol, episcop, preot şi propovăduitor al Sfintei Evanghelii, dacă nu este chemat, ales, sfinţit prin hirotonie şi trimis de Hristos? Astăzi sînt mulţi care se socotesc predicatori şi propovăduitori ai cuvîntului evanghelic, fără a fi chemaţi de nimeni, fără a fi hirotoniţi, adică fără a primi harul Duhului Sfînt. Păziţi-vă de aceşti falşi apostoli care fac aceasta din mîndrie sau pentru laudă şi scopuri pămînteşti şi care răstălmăcesc învăţătura Sfintei Evanghelii spre a lor pieire.

Apoi vedeţi cît de repede au lăsat Petru şi Andrei toate şi au urmat lui Hristos? Ei aveau un singur gînd avea: să urmeze şi să slujească lui Hristos pînă la moarte, să înveţe de la El tainele credinţei, să deprindă de la Mîntuitorul smerenia, blîndeţea, răbdarea, suferinţa, iubirea de oameni şi iertarea.

Trei ani a stat Sfîntul Petru cu ceilalţi Apostoli lîngă Mîntuitorul pentru a se pregăti să vestească Evanghelia în lume. Dar, pînă „nu s-au întărit cu putere de sus”, adică pînă nu s-a coborît peste Apostoli harul Duhului Sfînt în chip de limbi de foc în ziua Cincizecimii, nici unul dintre ei nu era vrednic şi pregătit îndeajuns să-L vestească pe Hristos pe pămînt şi să-şi dea viaţa pentru El. Că nu-i de ajuns numai să vezi minuni, să vorbeşti de Hristos, să auzi şi să ştii Sfînta Scriptură, ci trebuie să şi trăieşti Sfînta Evanghelie, să ai viaţă cît mai curată, să împlineşti poruncile şi să primeşti de sus, prin Biserică, harul Duhului Sfînt. Numai aşa poţi vesti cu adevărat şi cu mult folos cuvîntul mîntuirii în lume.

In sfânta scriptură se spune că odată a întrebat Domnul pe Apostoli: Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul Omului au răspuns ei? (Matei 16, 13) Apoi i-a întrebat din nou: Dar voi cine ziceţi că sînt? (Matei 16, 15) Atunci Petru a luat cuvîntul înaintea celorlalţi şi a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Şi i-a răspuns Mîntuitorul: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi nu sînge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pămînt, va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în ceruri.

Aceasta este cea mai mare mărturisire de credinţă făcută de Petru. Pe piatra acestei credinţe, adică numai pe temelia credinţei adevărate, a zidit Hristos Biserica Sa, pe care nici „porţile iadului”, adică gurile ereticilor hulitori, nu o vor putea birui. Deci nimeni nu poate pune Bisericii lui Hristos o altă temelie, decît temelia sau piatra dreptei credinţe, pusă de Apostoli.           Apoi trebuie sa intelegem că „cheile împărăţiei cerurilor” nu le-a dat numai lui Petru, ci tuturor apostolilor ci şi urmaşilor lor, episcopi şi preoţi. Care sînt aceste chei? Sînt cele şapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea cu Sfîntul Mir, Spovedania, Sfînta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia şi Sfîntul Maslu. Acestea sînt cheile date de Hristos Apostolilor şi Bisericii Sale.

Cu aceste chei descuiem inimile, conştiinţele, raiul şi împărăţia cerurilor. Iar fără acestea rămînem afară de Biserică, afară de fericire şi de împărăţia lui Dumnezeu, pentru că ne lipseşte harul mîntuirii, ne lipsesc cele şapte chei prin care Biserica descuie raiul, cerul şiuşamilostivirii lui Dumnezeu. Unii Sfinţi Părinţi spun că cheile pe care le-a dat Hristos lui Petru şi celorlalţi Apostoli o formează puterea Duhului Sfînt, dată lor şi preoţilor de a lega şi dezlega păcatele oamenilor prin spovedanie.

Ce vor face acei creştini care s-au rupt de trupul Bisericii lui Hristos şi s-au dus la alte grupări creştine care n-au Biserică şi cele şapte Taine? Cine le va dezlega păcatele? Cine şi cu ce li se va descuia Biserica cea adevărată, împărăţia cerurilor şiuşamilei Domnului?

Petru ca si orice om a pacatuit si el. Cel mai mare pacat pe care l-a savarsit Petru a fost lepădarea de Hristos în timpul mîntuitoarelorSalepatimi, din cauza fricii. Apoi, cînd a cîntat cocoşul şi-a adus aminte Petru de cuvintele Domnului şi, ieşind afară, a plîns cu amar.

Cumplit este păcatul lepădării de Dumnezeu, al lepădării de credinţă, de Biserică, de Cruce, de icoane, de sfinţi şi de Sfintele Taine! Cumplit este păcatul şi amară suferinţa celor ce se leapădă de dreapta credinţă şi merg la diferite culte.

Iubiti credincioşi, După înălţarea Domnului la cer, Sfinţii Apostoli au primit puterea Duhului Sfînt şi au plecat în toată lumea să vestească Evanghelia mîntuirii şi credinţa în Iisus Hristos. Atunci şi Sfîntul Petru a început să semene cuvîntul Evangheliei, mai întîi în Ierusalim şi înSamaria. Apoi, după ce i-au prigonit iudeii, a vestit pe Hristos în Bitinia din Asia Mică şi mai ales în Italia, pe timpul împăratul Nero, care l-a răstignit pe cruce. De la el ne-au rămas două sfinte epistole, prin care ne învaţă calea mîntuirii şi voia lui Dumnezeu.

Sfîntul Apostol Pavel nu făcea parte dintre cei 12 Apostoli, nici dintre cei 70. El a fost chemat de Hristos la credinţă şi la apostolie printr-o vedenie înfricoşată, cînd mergea spre Damasc, în Siria. Un glas din nor i-a spus: Saule, Saule – căci aşa îl chema mai înainte -, de ce Mă prigoneşti? Iar el a întrebat: Cine eşti, Doamne? Eu sînt Iisus, pe care tu îl prigoneşti.

Sf Pavel după această minune s-a convertit la creştinism şi a fost botezat de Anania, căruia i-a zis Hristos: Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi arăta cîte trebuie să pătimească el pentru numele Meu!

Aşa a fost ales Pavel de Hristos pentru Biserică şi pentru neamuri. El a fost trimis să vestească Sfînta Evanghelie la popoarele păgîne, numite „neamuri”. Şi a vestit pe Hristos întîi în Siria, înfiinţînd prima Biserică creştină în oraşul Antiohia. Apoi a vestit Evanghelia în toatăAsiamică, precumGalatia, Colose, Efes, Laodiceea şi Bitinia. Apoi a trecut în Europa prinMacedonia, unde a poposit mai mult la Tesalonic. A ajuns în Atena şi Corint, apoi în Sicilia, Italia, Roma şi pînă în Spania.

Sfîntul Pavel a semănat întîi credinţa creştină pe pămîntul Europei. Ucenicii lui au ajuns apoi în peninsula Balcanică, şi pînă la nord de Dunăre. Iar la gurile Dunării a vestit pe Hristos, Andrei, fratele Sfîntului Petru. Predicile şi învăţăturile Sfîntului Pavel sînt moralizatoare, adînci, pline de mîngîiere şi foarte folositoare de suflet. El predica pe Hristos atît prin viaţa sa sfîntă, smerită, îngerească, cît şi prin minunile care le făcea şi prin frumuseţea cuvintelor sale. Acolo unde nu ajungea sau unde nu se mai putea întoarce, scria credincioşilor epistole frumoase, duhovniceşti, din care toţi se hrăneau şi se întăreau în dragostea lui Hristos. Din acestea învăţăm şi noi astăzi.

Uneori învăţa pe creştini, zicînd: Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat; daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi (I Tesaloniceni 5, 16-18). El alungă întristarea din inimile noastre. Creştinii care au pe Hristos şi nădăjduiesc în viaţa viitoare, nu trebuie să fie trişti, nici să deznădăjduiască în necazurile vieţii. Altfel, prin ce se deosebesc de păgîni şi de cei păcătoşi, care nu au nici o nădejde? Creştinii trebuie să fie blînzi, smeriţi, iubitori de aproapele, cu gîndul mereu la Dumnezeu, cu rugăciunea neîncetată pe buze şi în inimă, făcînd bine tuturor şi mulţumind pentru toate.

Spune în viaţa Sfîntului Petru că, pe cînd Nero prigonea pe creştinii din Roma, el fugea noaptea afară din oraş. Dar un om dumnezeiesc, care semăna cu Hristos, mergea repede în cetate. Atunci l-a întrebat Petru: „Unde mergi, Doamne?” „Mă duc să mă răstignesc a doua oară!” a răspuns El. Era Mîntuitorul! Deci Petru a luat curaj, s-a întors, a fost prins de împărat şi răstignit pe cruce pentru Hristos.

Deci, şi noi creştinii, să nu fugim de suferinţă, de necazuri, de greutăţi şi de moarte pentru Hristos, ci să-i cerem ajutorul în tot ceasul, că sîntem copiii lui Dumnezeu şi ucenicii Sfinţilor Apostoli.

Sa-i rugam pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel sa se roage lui Dumnezeu ca prin rugăciunile lor, să se întărească credinţa în lume, iar noi toti sa dobandim mantuirea! Amin.

De Preot Calancea Nicolae Adrian

Despre pocainţă (Zaheu Vamesul)

Evanghelia de astăzi ni-l infăţişează pe Zaheu vamesul care încearcă să-L vadă pe Hristos iar acesta îi raspunde chemării sale şi chiar rămâne în casa sa. Aş vrea să vă vorbesc astazi despre căinţă . Căinta lui Zaheu si cainta pe care noi cei muritori trebuie sa o facem pentru faradelegile noastre. Iubiti credincioşi, cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh dea­supra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură şi, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit în­tr-un copac înalt.

Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curăţească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iu­birea de argint şi nemilostivire şi, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă şi facere de bine.

Căinţa este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oa­menilor, precum şi de gândurile şi dorinţele lor, şi întoarcerea pe o cale nouă: calea lui Hristos. Dar cum să se pocăiască păcătosul până ce nu-L întâlneşte pe Domnul în inima sa şi nu îşi cunoaşte ruşinea ? Mai îninte de a-L vedea pe Hristos cu ochii, micuţul Zaheu l-a  întâlnit în inima sa şi s-a ruşinat de căile sale.Căinţa este durerea pentru amăgirea în care s-a complăcut atât de mult păcătosul.

Căinţa este vederea dintr-o dată a leprei care te roade şi strigă­tul de ajutor către Vindecătorul. E ca şi cum un om având părul ne­gru şi neprivindu-se multă vreme în oglindă s-ar uita deodată şi s-ar vedea cu părul albit. Asemeni omului acestuia e şi păcătosul care crede fără grijă despre sine că e sănătos la suflet, până într-o zi când ochii i se deschid şi vede că e plin de lepră. Dar până nu se uită într-o oglindă cum are să vadă lepra de pe sine ? Unde e acea oglindă ?

Oglinda e Hristos, oglinda în care fiecare se vede aşa cum este. Este singura oglindă ce li s-a dat oamenilor ca să se uite şi să se vadă aşa cum sunt. In Hristos, în oglinda cea clară, fiecare se vede urât şi bolnav; şi mai vede şi chipul său cel dintâi, aşa cum 1-a avut şi aşa cum trebuie să-1 mai aibă. Păcătosul Zaheu, înfloritor şi vioi pe dina­fară, văzându-L pe Hristos a văzut şi cumplita lepră care-1 acoperea, şi durerea pentru care alt leac nu e pe pământ decât Hristos.

Căinţa e începutul lepădării de voia proprie, începutul supune­rii în faţa voii lui Dumnezeu. Trăind în voia sa, omul ajunge curând în vizuina fiarelor, în ocolul vitelor, lipsit de vrednicia sa împărătească. Nu este om pe pământ care să fi trăit după voia sa şi să fi rămas om. „Om” nu e niciodată sinonim cu „voie proprie”; om în toată puterea cuvântului e numai acela care se supune unei voinţe mai înalte, voinţa dreaptă şi nebiruită a lui Dumnezeu.          Cine trăieşte după voia sa trăieşte în nebunie, în întuneric şi în scrâşnirea dinţilor. însuşi trupul îi e întuneric şi scrâşnet, la fel şi sufletul. Voia de sine deschide uşa viermelui neadormit care de­voră şi trupul şi sufletul. Căinţa este descoperirea cuibului de şerpi din sine însuşi. „Vai mie”, strigă înspăimântat păcătosul ai cărui ochi s-au deschis şi vede,

Evanghelia de astăzi ne înfăţişează un păcătos care s-a întors. Este Zaheu cel mic de stat, care s-a înălţat ca să-L vadă pe Hristos Cel Preaînalt; care s-a curăţit prin pocăinţă ca să-L întâlnească pe Hristos Cel Preacurat; care s-a vindecat de lepra lăcomiei prin pu­terea lui Hristos Cel Atotputernic. Domnul a întors mulţi păcătoşi la pocăinţă; a găsit şi a mântuit mulţi din cei ce erau pierduţi; a chemat la El mulţi rătăciţi şi i-a adus pe calea cea dreaptă. Din dumnezeiască rânduială, în Evanghelie sunt pomenite doar câteva pilde de pocăinţă, pline însă de învăţăminte din neam în neam. Pilda Apostolului Petru ne arată căderea în mai multe rânduri din pricina fricii de oameni, şi căinţa înnoită ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu. Pilda femeii păcătoase ne dezvăluie lepra desfrâu-lui şi vindecarea de lepra aceasta. Pilda lui Zaheu ne arată lepra lă­comiei şi vindecarea de ea. Pilda tâlharului pocăit pe cruce ne arată putinţa mântuirii şi puterea mântuitoare a căinţei fie şi pen­tru cei mai mari nelegiuiţi, şi fie şi în ultima clipă: a morţii. Toate acestea sunt pilde ale unei căinţe pline de nădejde, care duce la viaţă. Ele ne stau dinainte tocmai pentru ca, în păcătoşenia noas­tră, să putem alege calea mântuirii. Dar mai este şi o căinţă care duce la moarte, deznădejde şi ucidere de sine, şi aceasta a fost căinţa vânzătorului Iuda. O astfel de căinţă, ce duce la deznădejde şi omor, nu e căinţa creştină cea binecuvântată, ci mânie satanică asupra sa însuşi, asupra lumii şi a vieţii.

Căinţa este cu adevărat cea dintâi treaptă a scării ce duce spre împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni n-a suit vreodată pe treapta a doua până ce nu a urcat pe cea dintâi. În deşertul acestei lumi, că­inţa este singura cale de a bate la poarta cerului. Poţi să baţi cu pumnul în zidul unei case oricât de mult pofteşti; nu te va auzi ni­meni, nimeni nu-ţi va deschide. Dar bate în uşă, şi ţi se va deschi­de. Căinţa e bătaia, nu în zid ci în poarta care dă spre lumină şi mântuire. Cine se căieşte cu adevărat şi vrea să intre în casa Tatălui Ceresc a şi bătut la una din uşile prin care se poate intra în această casă.

Iubiti credincioşi,Biserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Astăzi îi vom privi pe aceşti sfinţi ca luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.

Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.

Marele Vasile s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii. În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.

Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea. dar Sfantul Vasile a refuyat să semneze Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte!a spus dregătorul Marele Vasilie a răspuns: – Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmul 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez… A auzit Modest şi s-a mirat.

Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului.

Grigorie Teologul. Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian.

Apoi, s-a dus în satul său, în Arianz, unde a devenit cleric şi apoi episcop. L-au chemat la Constantinopol când domina arianismul. Arienii ocupaseră toate bisericile în afară de una foarte mică – Sfânta Anastasia. Acolo, Sfântul Grigorie a rostit faimoasele lui Cuvinte teologice despre Sfânta Treime şi de acolo a primit numele de Teologul. La început nu-i dădeau importanţă, dar apoi a început să zguduie întreaga cetate prin predicile lui. Arienii turbau împotriva lui. Şi în ziua de Paşti au intrat cu ciomege şi pietre şi au început să lovească cu pietre pe cei din biserică. A fost rănit şi Grigorie. Aproape pe jumătate mort a scăpat din acea dramă pentru credinţa ortodoxă.

S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.

Dar să venim la Ioan Gură de Aur.

Ioan Gură de Aur. Întreaga lui viaţă este o luptă. În scrierile şi în omiliile lui foloseşte cuvintele luptă, război, arme, nevoinţă, întrecere. Zice undeva: Vin din luptă! Şi când îl aude cineva crede că este în război. Da, în război duhovnicesc împotriva ereticilor. S-a luptat Gură de Aur. S-a luptat împotriva celebrărilor şi distracţiilor idolatre, a teatrelor, a hipodromurilor, a dansurilor desfrânate, a bogaţilor nemilostivi şi a luxului.

S-a luptat cu Eutropiu, dar s-a luptat şi cu împărăteasa Eudoxia. Lumeşte se pare că a învins împărăteasa, dar înaintea lui Dumnezeu a învins Gură de Aur. Ce s-a întâmplat? Respectabilii domni o linguşeau pe împărăteasă pentru frumuseţea ei. I-au confecţionat o statuie, au aşezat-o în afara bisericii şi au hotărât o zi pentru ceremonie. Gură de Aur s-a răsculat. Când s-a aflat lucrul acesta la palat, s-a făcut mare tulburare şi a început marea luptă la care unelte au fost şi unii episcopi nevrednici. L-au exilat departe în Armenia. În sfârşit, chinuit, epuizat, îndurerat, prigonit, şi-a făcut semnul crucii şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Astfel şi-a încredinţat sfântul său suflet, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci. A căzut sus la datorie.

Să-i rugam pe cei Trei mari ierarhi ai bisericii noastre pe care ii sarbatorim astazi să ducă rugaciunile noastre către bunull Dumnezeu şi să se milostivească asupra inimilor noastre ca să putem să-i cântăm împreună cu dânşii cântări de laudă lui Dumnezeu în veci amin.

De Preot Calancea Nicolae Adrian

Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor

Dacă vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi, vom înţelege două lucruri de mare folos. Întîi, cît de mare şi nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi, al doilea, cît de mare şi cumplită este răutatea diavolilor faţă de om şi de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu.

Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, văzînd starea jalnică şi chinuirea amară a omului demonizat din Evanghelie, prin negrăita lui milă şi bunătate faţă de zidirea Sa, a poruncit demonilor să iasă din acel om chinuit de mulţi ani, zidit după chipul şi asemănarea Sa (Facere 1, 26); iar demonii, văzîndu-se izgoniţi de puterea cea fără de margine a Mîntuitorului, după ce le-a dat voie, au intrat în turma cea mare de porci din apropiere şi îndată s-au aruncat în mare şi s-au înecat (Luca 8, 33).

La această Evanghelie Sfîntul Ioan Gură de Aur, arătînd cîtă răutate au demonii asupra oamenilor, zicea: „Dacă asupra porcilor, cu care nu aveau nimic, au arătat diavolii atîta răutate, apoi cu atît mai mult asupra ta, omule, de-a pururea dă război neîmpăcat, luptă neîncetată şi vrajbă fără de moarte. Şi dacă pe porci, cu care nimic nu le era lor de obşte, nici un minut nu i-au suferit, apoi cu atît mai mult ne urăsc pe noi care sîntem vrăjmaşii lor şi doresc să ne piardă şi să ne supună lor. Apoi cîte rele am fi pătimit de la ei, dacă ar fi avut voie de la Dumnezeu asupra noastră. Căci pentru aceasta i-a lăsat Dumnezeu să intre în turma de porci, ca şi în trupul dobitoacelor să cunoaştem răutatea lor „.

Apoi zice acelaşi Părinte Ioan Gură de Aur: „Voieşti şi altă pildă despre răutatea diavolilor, cînd Dumnezeu îi dă voie să-şi pună în lucrare puterea sa? Socoteşte cirezile şi turmele lui Iov, cum într-o clipă pe toate le-a mistuit. Apoi socoteşte moartea cea ticăloasă a copiilor lui şi rana ce s-a adus asupra trupului său şi vei vedea cruzimea, asuprirea şi nemilostivirea răutăţii diavolilor. Din aceasta vei înţelege minunat, că dacă lumea aceasta toată, ar fi slobozit-o Dumnezeu sub stăpînirea lui, în puţină vreme pe toate le-ar fi tulburat şi asemenea porcilor de care aţi auzit în Sfînta Evanghelie de azi şi cirezilor lui Iov, într-o clipă  am fi pătimit  devreme, că nici o milă de noi nu ar fi avut”.

Iubiţi credincioşi,Să ştiţi că sînt trei feluri de oameni demonizaţi: întîi sînt cei ce se chinuiesc cu trupul de duhurile cele rele, cum sînt epilepticii, lunaticii şi cei demonizaţi ca cel din Evanghelia de astăzi. Al doilea sînt toţi ereticii şi învăţătorii mincinoşi şi răi care cu învăţăturile lor greşite schimbă adevărul Sfintei Scripturi şi duc la rătăcire de la dreapta credinţă, pe creştinii nelămuriţi şi neîntemeiaţi în adevăr. Iar al treilea sînt cei stăpîniţi de grele patimi. Despre primul fel de demonizaţi am vorbit pe scurt mai sus, despre al doilea aminteşte marele Apostol Pavel, zicînd: Duhul vorbeşte lămurit că, în vremile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor (I Timotei 4, 1).         Dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, tîlcuind acest text al Apostolului Pavel arată că aceştia sînt toţi începătorii de erezii, care, povăţuiţi fiind de demoni şi mişcaţi de duhurile înşelăciunii vor grăi înşelăciuni către cei binecredincioşi, spre a-i înstrăina de la adevărata Biserică a lui Hristos.

Acestia sunt sectanţii care luptă pe faţă împotriva Bisericii, a Ortodoxiei şi dezbină pe mulţi creştini, răstălmăcind Sfînta Scriptură. Aceştia sînt mult mai greu de vindecat din cauză că sînt stăpîniţi de cei mai răi diavoli, ai mîndriei şi neascultării. Dar dacă îşi recunosc păcatele şi le mărturisesc la preoţi şi se roagă mai mult pot fi eliberaţi de duhul mîndriei şi al neascultării. Deci, luaţi aminte, iubiţi credincioşi şi ţineţi bine minte cele auzite, că toţi cei ce vor să vă dezbine de la dreapta credinţă ortodoxă sînt oameni ale căror minţi sînt mişcate şi înşelate de duhurile cele viclene ale iadului,dar  mai ales de duhul mîndriei.

Al treilea fel de oameni demonizaţi sînt toţi cei stăpîniţi de patimi grele, ca: necredinţa, uciderea, ura, beţia, iubirea de arginţi, fermecătoria, desfrînarea şi altele care îi stăpînesc de multă vreme.

De aceea Sfîntul Vasile îi arată pe toţi cei beţivi a fi mai rău decît cei îndrăciţi, zicînd: „Cel ce se îndrăceşte este vrednic de jale, iar cel ce se îmbată fiind îndrăcit cu patima beţiei, este de rîs şi mai rău decît cel îndrăcit şi nimeni nu-l compătimeşte

Iubiţi credincioşi,

De la primii oameni pînă la sfîrşitul veacurilor, toţi sîntem într-o neîncetată luptă cu diavolii, cu duhurile răutăţii, care încearcă fără odihnă să ne stăpînească, să ne tragă în adîncul iadului.

Demonii intră în oameni, prin faptele rele ale acestora (căci răul e poarta de intrare a demonilor în noi), ei îi chinuie pe oameni și ies din oameni nu cât și când vor iei, ci cât și când dorește Dumnezeu, spre folosul celor chinuiți de către demoni.

Există în Tradiţia Bisericii Sfinți Părinți, care au fost demonizați sau care au cerut să fie chinuiți de către demoni acum, ca nu cumva să aibă parte de comuniunea cu ei pentru veșnicie.

Îmi aduc aminte de un Sfânt Părinte, care a cerut să fie posedat de către demoni, spre smerirea lui și Domnul a îngăduit asta. Și demonii țipau din el și spuneau cât de rău se simt la el, până când au fugit din persoana lui, pentru că nu au mai suportat asceza lui uluitoare. Așa că nu posedarea de către demoni e cea mai mare catastrofă a vieții creștine, ci păcatul.

Grija noastră, iubiţi credincioşi, este să facem voia lui Dumnezeu şi să împlinim poruncile Lui, cu toată credinţa şi rîvna. La aceasta ne ajută harul Duhului Sfînt, ne ajută sfinţii îngeri şi toţi sfinţii, în frunte cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat pentru noi. Să fugim de păcate ca de moarte, căci prin ele, pierdem harul lui Dumnezeu şi în locul lui intră duhul diavolului.Să nu uităm că prin păcate, oamenii sînt loviţi de tot felul de boli, de necazuri şi suferinţe, ajung robi ai cumpliţilor diavoli şi-şi pierd mîntuirea sufletului.

Deci, să părăsim păcatele ca să scăpăm de diavoli şi să rămînem cu Hristos. Să ne păzim inima curată de patimi şi mai ales de mîndrie, ca să devenim scaun al Preasfintei Treimi. Să ne păzim trupul curat de beţie şi desfrîu, ca să devină „templul Duhului Sfînt”. Să fugim de diavolul mîndriei, care ucide pe cei mai mulţi oameni, ştiind că Dumnezeu, celor mîndri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.

Să ne ferim de cursele Satanei, de patimile tinereţii, de vrăjitorie, de înjurături şi drăcuit, de beţie şi vorbe deşarte, ştiind că prin acestea ne înstrăinăm de Dumnezeu şi ajungem să păţim ca omul demonizat din Evanghelia de astăzi. Să aveţi grijă mai ales de copiii dumneavoastră, ca nu cumva să cadă în păcate grele şi să ajungă robiţi de diavoli.

Noi nu prea reacţionăm când îi vedem pe cei dragi ai noştri că sunt în păcate, că înaintează în patimi, că sunt legaţi de răutatea lor, ci stăm pasivi şi fără nici o grijă gândindu-ne cu nu fac păcate prea mari, că sunt şi ei oameni. Noi  nu putem trăi cu gândul că Dumnezeu ne-ar putea mântui iar cei dragi ai noştri (mama, tata, prietenii, familia întreagă)  ar putea ajunge în iad. Nu prea am avea linişte când ştim că cei dragi ai noştri nu merg la Biserică, nu se mărturisesc, nu se-mpărtăşesc, şi trăiesc o viaţă rece, departe de Dumnezeu. Ne pare rău când îi vedem că sunt trişti, că nimic din lumea asta-i nu-i mulţumeşte deşi au gustat din toate plăcerile ei, şi ne gândim că le lipseşte Dumnezeu. Ce putem face? Putem să ne rugăm pentru ei lui Dumnezeu în fiecare zi. Nu putem să punem capul pe pernă seara dacă nu-i cerem lui Dumnezeu să-i mântuiască pe cei dragi, cum ştie El, când vrea El, şi cum vrea El. Nu putem face mai mult decât atât. Dar eu cred că e cel mai bun lucru. Să ne spovedim mai des, să ne rugam mereu,să nu lipsim de la biserică, să preţuim mai mult postul,să iubim viaţa curată şi toate „poruncile lui Dumnezeu” şi aşa vom fi vii.

Să ne rugăm Mîntuitorului Hristos să alunge patimile şi duhurile rele din noi, să ne ierte păcatele, să ne vindece bolile şi să ne facă locaşuri ale Preasfintei Treimi. Amin.

 

De Preot Calancea Nicolae Adrian

Sfanta Cuvioasa Parascheva de la Iasi

In fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxa de pretutindeni praznuieste pe Cuvioasa Maica Parascheva. In chip deosebit ea este cinstita in Moldova, intrucat de 350 de ani moastele ei se gasesc la Iasi. Se cuvine, asadar, ca noi, credinciosii romani, sa-i cunoastem viata si nevointele duhovnicesti, precum si imprejurarile in care cinstitele ei moaste au fost aduse in Moldova.

Din putinele stiri privitoare la viata ei, aflam ca aceasta cuvioasa Parascheva a trait in prima jumatate a veacului al XI-lea. S-a nascut Tracia, pe tarmul Marii Marmara, in apropiere de Constantinopol (azi Istanbul), pe atunci capitala Imperiului bizantin. Parintii ei erau oameni de neam bun si credinciosi, ravnitori spre cele sfinte.

Se spune ca pe cand avea zece ani a auzit citindu-se intr-o biserica cuvintele Mantuitorului: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte au impresionat-o atat de mult, incat si-a impartit toate hainele saracilor. Acelasi lucru l-a facut si in alte imprejurari, fara sa tina seama de mustrarile parintilor ei.

Dupa trecerea catorva ani, si-a parasit parintii si “frumusetea acestei lumi”, retragandu-se “in adancul pustiei”. S-a oprit mai intai la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de invatatura de la calugari si calugarite cu aleasa viata duhovniceasca. Urmand sfaturile acestora, a parasit capitala, indreptandu-se spre tinutul Pontului, oprindu-se la manastirea Maicii Domnului din Heracleea, unde a ramas vreme de cinci ani.

Intr-o noapte, insa, pe cand avea ca la 25 de ani, un inger i-a spus, in vis, sa se reintoarca in locurile parintesti: “Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”.

Din Constantinopol s-a indreptat spre Epivat, localitatea in care vazuse lumina zilei, fara sa spuna cuiva cine este si de unde vine, si acolo  si/a incredintat sufletul in mainile lui Dumnezeu.

A fost ingropata ca o straina, nimeni nestiind cine era. Dar Dumnezeu, voind sa o proslaveasca, a descoperit in chip minunat cine era acea straina. Se spune ca un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat in mare. Valurile l-au aruncat la tarm, iar un sihastru care traia acolo, a rugat pe niste crestini sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Sapand deci o groapa, “aflara trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred si plin de mireasma”. Cu toate acestea, au pus alaturi de ea si trupul corabierului. Dar in noaptea urmatoare, unuia din crestinii care sapasera groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat in vis o imparateasa, sezand pe un scaun luminat si inconjurata de ingeri, iar unul dintre acestia il mustra pentru ca n-a scos din groapa trupul Cuvioasei Parascheva. Iar imparateasa pe care o vazuse in vis – si care nu era alta decat Cuvioasa Parascheva – i-a poruncit sa ia degraba trupul ei si sa-l aseze undeva la loc de cinste. In acelasi noapte, o credincioasa pe numele Eftimia a avut aceeasi vedenie.

Credinciosii de acolo, auzind de visul celor doi, au inteles ca este un semn dumnezeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mormant si l-au asezat in biserica Sfintii Apostoli din Epivat. Indata au avut loc vindecari minunate in urma rugaciunilor care se faceau langa cinstitele sale moaste. Se spune ca dreptcredinciosii crestini din Epivat au zidit o

Dupa 120 de ani ele au cunscut ultima stramutare, de data aceasta spre pamantul romanesc. In anul 1641, dupa ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a platit toate datoriile Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, carmuitorul ei de atunci, patriarhul partenie I zis cel Batran (1639-1644), impreuna cu membrii Sinodului sau, au hotarat sa-i ofere, drept recunostinta, moastele Cuvioasei Parascheva. Racla cu cinstitele moaste a fost transportata cu o corabie pe Marea Neagra, fiind insotita de trei mitropoliti greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopului si Teofan al Paleopatrei). Ajungand la Galati, apoi la Iasi, au fost intampinate de Vasile Voda Lupu, de mitropolitul Varlaam si de episcopii de Roman si Husi, de cler si credinciosi. In ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaste au fost asezate in minunata biserica a manastirii “Sfintii Trei Ierarhi”,

Au fost stramutate apoi in noua catedrala mitropolitana din Iasi. Aici se gasesc si astazi, fiind cinstite de obstea dreptcredinciosilor moldoveni, care ii cer sa mijloceasca pentru ei inaintea tronului ceresc, fiind socotita ca o adevarata ocrotitoare a Moldovei.

Iata iubiti credinciosi ce viata minunata a dus Sfanta Cuvioasa Parascheva. Iata ca ea a lasat tot ce este trecator si I a urmat lui Hristos. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne ajute sa ducem crucea pe care o avem fiecare.  Sa nu ne poticnim la fiecare incercare ce ne o da Dumnezeu, pentru ca El ni o da spre intarire nu spre pierzanie.

Dintre toti fiii oamenilor nimeni n-a suferit mai mult decat Iisus. Pilda de suferinta mai avem pe prooroci, pe apostoli, pe mucenici si toti sfintii. Din pildele lor putem si noi sa invatam ce pozitie trebuie sa luam in fata suferintelor. Dumnezeu conduce lumea aceasta dupa legile lui eterne. Aici noi nu le putem patrunde, dar vedem cu totii mana lui mangaietoare in suferintele noastre. Dumnezeu transforma suferinta in izvor de sfintenie si bucurie.
De multe ori, dupa suferinta ne vin mari bucurii daca, mai ales, am stiut sa suferim cu rabdare. Numai prin puterea Sa dumnezeiasca, Iisus Hristos cel omorat de oameni are biserici si apostoli in toata lumea. Proorocii, apostolii si toti sfintii martirizati isi au cultul lor si numele lor scris pe vecie in Cartea Vietii in ceruri si in calendarul crestinatatii pe pamant. Dar vrajmasii lor unde sunt? Cine mai pomeneste cu bucurie despre ei?
Iata, deci, ca Dumnezeu lucreaza in lume. Mana Lui mangaietoare o putem simti la tot pasul cum transforma si cele mai mari dureri in bucurii crestinesti si ceresti. Dar, bineinteles, aceasta numai acolo unde se afla credinta adevarata, unde sunt oameni care vor fi binecuvantati de pe urma suferintei. Cine sufera nu este singur. Cu el sufera cetele sfintilor si ale martirilor. Un crestin adevarat nu fuge de suferinta, nu o blestema, ci lupta cu ea, rabda si o primeste ca pe un dar de la Dumnezeu.
Aceasta este cea mai mare lectie pe care o invatam inaintea Crucii lui Hristos. Caci El a binecuvantat Crucea si El a primit-o cu bucurie. Crucea hraneste curajul, stapaneste firea si intareste nadejdea de izbanda. Morala crestina ne invata ca viata aceasta, fiind scurta, si durerile ei sun prea mici in raport cu viata care ne asteapta. Sa suportam, deci, suferinta cu barbatie crestineasca, caci prin suferinta se curata sufletul de rugina pacatelor si asa vom intra in Imparatia lui Dumnezeu cum au intrat toti sfintii Lui.

S-o rugam asadar pe Sfanta Cuvioasa Parascheva a carei pomenire o savarsim noi astazi, sa ne ajute in viata noastra, ca si noi de asemenea ei sa dobandim Imparatia lui Dumnezeu, nevoindu-ne si pastrand invataturile sfintilor parinti si credinta noastra ortodoxa in care ne am nascut si am crescut. Amin.

De Preot Calancea Nicolae Adrian

Invierea Fiului Vaduvei din Nain

Moartea nu este o piedică pentru împărăţia Lui Dumnezeu. El a călcat-o în picioare şi a deschis împărăţia înapoi în timp de la Adam şi Eva şi înainte peste veacuri până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. El S-a uitat şi a văzut că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească. Pe mulţi îi vede vii în mormânt, şi pe mulţi morţi în trupuri vii. Moartea trupului nu aduce, aşadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieşte numai păcatul de moarte săvârşit fie înainte de moartea trupească, fie în ceasul ei.

Hristos nu se uitată la oasele moarte, ci la duhurile vii din ele. Trupul şi oasele sunt doar veşmânt şi armură pentru suflet. Veşmântul îm­bătrâneşte şi se zdrenţuieşte ca o haină roasă de purtare, dar Dumnezeu îl va înnoi şi va îmbrăca iarăşi în el sufletul dus odată.

Hristos a venit ca să alunge frica cea veche din oameni, dar şi ca să aducă o frică nouă: frica de păcat. Frica veche era frica de moartea trupului; frica nouă va să fie frica de moartea sufletului, frica pe care Hristos a ascuţit-o şi a întărit-o. Frica de moartea tru­pului îl face pe om să cheme în ajutor lumea. De frica de moarte, omul se proţăpeşte în lume, se agaţă de lume, se întinde în lume, doar-doar şederea să-i fie cât mai lungă şi cât mai dulce.

Însă prin cuvântul Său, Mântuitorul a înviat şi învie sufletele păcă­toase, suflete care au murit mai înainte de moartea trupească. Şi a făgăduit să învie şi trupurile celor care au murit. Prin iertarea pă­catelor, prin învăţătura Sa şi prin preacuratul Său Trup şi Sânge a înviat morţii şi îi învie şi astăzi.

Iubiti credincioşi, Evanghelia de astăzi ne spune că mergând Hrstos prin satul Nain intâlneşte un cortegiu funerar, care duceau la groapă singurul fiu al unei văduve. Văzând-o Hristos i s-a făcut milă de ea şi i-a zis. Nu plânge!

Domnului îi este milă de cei deznădăjduiţi, ii e milă de slăbiciunea noastră. Câtă vreme oile il văd pe păstor, nu sunt nici abătute nici împrăştiate. Dacă L-ar vedea oamenii mereu înaintea ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mâhniţi nici rătăciţi. Unii Il vad, unii îl caută să-l vadă, alţii însă sunt orbi şi îşi bat joc de cei care îl caută. Aşa se rătăcesc oamenii şi o iau care încotro, fiecare fiinduşi propriul său păstor.

Dacă s-ar teme oamenii de Dumnezeu măcar pe jumătate aşa cum se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte. Domnului i-a fost milă de acea biată mamă. Nu plânge ! i-a spus. A citit totul în sufletul ei. Era văduvă, era singură. Acum murise şi singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu ? Poate să fie cineva singur când Dumnezeu e cu el ? Poate omul să aibă o însoţire mai strânsă decât cu Dumnezeu ? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decât ne sunt mama şi tatăl, şi fraţii, şi surorile, fiii şi fiicele ? El ne dă rude, şi tot El le ia de la noi, dar de părăsit nu ne părăseşte; ochiul Său nu osteneşte a ne veghea, dragostea Lui nu se schimbă niciodată. Străpungerea morţii ne uneşte şi mai strâns cu Dumne­zeul nostru, Dumnezeul cel viu.

Nu plânge ! Cu aceste cuvinte mângâie Domnul mama îndure­rată. Le spune Unul care nu crede, cum cred mulţi dintre noi, că sufletul băiatului mort a coborât cu el în mormânt la despărţirea de trup.

Hristos nu-i spune femeii: Nu plânge! ca să ne arate că nu trebuie să plângem când ne moare cineva. Şi El a plâns când a murit Lazăr. A plâns şi pentru cei ce aveau să sufere la căderea Ie­rusalimului. Oricum, a fericit pe cei ce plâng: Că aceia se vor mângâia (Matei 5,4). Nimic nu-1 linişteşte şi nu-1 curăţă pe om mai mult decât lacrimile. În predania ortodoxă despre mân­tuire, lacrimile sunt cel dintâi mijloc de curăţire a sufletului, a ini­mii şi a minţii. Şi nu numai pe morţi avem să-i plângem, ci şi pe cei vii, şi mai ales pe noi înşine, aşa cum îndeamnă Domnul pe fiicele Ierusalimului: Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri.

Creştinii să-şi plângă morţii lor nu pen­tru că i-au pierdut şi nu mai sunt cu ei, ci pentru că au murit în pă­cate, iar plânsul lor trebuie să fie legat cu rugăciunea către Dumne­zeu, ca să li se ierte celor morţi păcatele şi să intre ei, cu mila Lui, în împărăţia cerurilor. Creştinul trebuie să plângă şi pentru sine însuşi din pricina păcatelor, şi cu cât mai des, cu atât mai bine; nu ca cei ce nu au credinţă şi nădejde, ci dimpotrivă, ca unul care are credinţă în Dumnezeul cel viu şi nădejde în mila Lui şi în viaţa veşnică.

Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. A atinge morţii sau lucrurile dimprejurul morţilor era socotit de Lege necurăţie, şi era oprit. Această oprelişte îşi avusese rostul ei câtă vreme Dumnezeu şi viaţa erau cinstite în Israel mai presus de orice. Când însă adevărata cinstire a lui Dumnezeu s-a împuţinat, şi cu ea şi preţuirea vieţii omeneşti, multe aşezăminte, printre care şi acesta, au ajuns superstiţii, şi au căpătat întâietate asupra marilor porunci. Aşa stăteau lucrurile, bunăoară, şi cu tăierea-împrejur a trupului, şi cu odihna de Sabat. Duhul acestor legi se pierduse, iar în locul duhului rămăsese a fi zeificată forma deşartă a Legii. Hristos a restaurat duhul şi viaţa acestor legi, însă inimile întâi-stătătorilor iudei, păstrătorii Legii Vechi, erau atât de învârtoşate şi pline de întuneric încât, dacă Hristos a vindecat un bolnav în ziua sâmbetei (Ioan 5, 16), ei au vrut să-L ucidă. Pentru ei Sabatul era mai presus de om, mai pre­sus chiar şi decât Fiul lui Dumnezeu ! Domnul însă nu S-a uitat la mânia lor; El a căutat mai departe să arate, în orice împrejurare, că viaţa şi mântuirea sunt mai de seamă decât tradiţiile şi obiceiurile. Şi în împrejurarea de faţă iarăşi a vrut să arate aceasta, întrucât S-a atins de racla unde zăcea băiatul, împotriva Legii. Dar minunea în­vierii săvârşite de Domnul a fost atât de răvăşitoare încât bătrânii evrei au rămas fără grai şi nici n-au mai putut să scoată vreun cuvinţel de împotrivire.

Tinere, ţie îţi zic, scoală-te ! Iisus a poruncit băiatului în numele Său, iar nu cum au făcut profeţii Ilie şi Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu să învie pe cel mort. Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Născut Fiul Lui. Cu puterea Sa îi porunceşte Domnul băiatului să se întoarcă la viaţă, să se ridice din patul morţii.

Şi s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Făptura a auzit glasul Făcătorului şi I-a ascultat porunca. Aceeaşi putere dumnezeiască ce a insuflat pământului suflare vie, şi a făcut din pământ om, lucrează acum aducând viaţă pământului, fă­când sângele să curgă, ochii să vadă, urechile să audă, oasele şi carnea să se mişte. De acolo de unde se afla, sufletul băiatului mort a auzit glasul Stăpânului şi într-o clipă s-a întors la trupul său, ca să împlinească porunca. Supusul a cunoscut vocea Domnului său. Tânărul s-a ridicat din raclă şi a început să vorbească. De ce a început să vorbească îndată ? Ca nu cumva să creadă oamenii că e doar vreun fel de nălucire vrăjitorească, ori că vreun strigoi a intrat în trupul băiatului şi l-a ridicat din raclă. Trebuia să audă cu toţii glasul şi vorbele tânărului, ca să nu rămână vreo îndoială cu privire la faptul că el însuşi s-a întors cu adevărat la viaţa.

Tot de aceea Domnul 1-a luat pe băiat şi l-a dat mamei lui. De vre­me ce mama lui l-a cunoscut şi l-a luat şi l-a îmbrăţişat, toată în­doiala i-a părăsit pe privitori. De asemenea, Domnul l-a dat mamei lui ca să-i arate că este un dar, aşa cum a fost şi când l-a născut. Viaţa este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu dă viaţa omului din mâna Sa; El ia de mână pe fiecare om zidit şi-1 dă acestei vremel­nice vieţi pământeşti. Domnul l-a luat pe băiat de mână şi l-a dat mamei sale ca să-i arate că nu în zadar i-a spus: Nu plânge ! I-a spus ştiind că are s-o mângâie cu adevărat, nu numai cu cuvinte pe care poate că ea le mai şi auzise de multe ori spunându-i-se în ziua aceea, ci printr-o faptă cu adevărat mângâietoare.

In sfârşit, Domnul a mai vrut şi să ne înveţe că, atunci când săvârşim vreo faptă bună, s-o facem pe cât se poate noi înşine, cu luare-aminte şi din toată inima, nu prin alţii, nu fără grijă, nu plic­tisiţi şi nu ca şi cum abia am aştepta să scăpăm odată de corvoadă. Vedeţi câtă dragoste şi frumuseţe este în fiecare cuvânt şi în fiecare mişcare a Mântuitorului. El ne arată şi în această împrejurare, ca şi în toate celelalte, că nu numai orice dar al lui Dumnezeu e desă­vârşit, ci desăvârşit este şi chipul dăruirii.

Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. Hristos le-a alungat frica de năluci şi de vrăjitorii, dar frică tot a mai ră­mas în ei. Dar frica aceasta este bună: este frica de Dumnezeu, care-1 face pe om să-L laude şi să-L slăvească pe Domnul. Oamenii vorbeau de Hristos ca de marele prooroc pe care Dumnezeu îl făgăduise israeliţilor încă din vremea lui Moise . Poporul acesta nu era în stare să se ridice la înţelegerea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar tot era bine pentru ei, aşa în­tunecaţi şi asupriţi de străini cum se aflau, să creadă cel puţin că Hristos este un prooroc mare. Măcar să fi ajuns şi capii Ierusalimu­lui la înţelegerea aceasta de rând, ei care văzuseră minunile lui Hristos ! Atunci poate s-ar fi dat înapoi de la grozava lor crimă.

Iubiti credincioşi Minunea învierii fiului văduvei din Nain a fost săvârşită şi din milă faţă de o mamă îndurerată, dar şi pentru credinţa noastră în obşteasca în­viere din morţi, în minunea minunilor, în dreptatea dreptăţilor, în bucuria bucuriilor.Aşadar să-I aducem  slavă şi laudă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi ne­despărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

De Preot Calancea Nicolae Adrian

ASCULTARE FAŢĂ DE VOIA LUI DUMNEZEU

„Şi iată glas din nori zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Matei 17, 5).

Religia noastră, iubiţii mei, este singura adevărată în lume. Pe cât se deosebeşte diamantul de pietriş, atât se deosebeşte religia noastră de toate religiile din lume. Şi este singura adevărată, pentru că Cel care a întemeiat Sfânta noastră Biserică nu este un om, ca noi toţi, ci este Dumnezeu şi om, Dumnezeu-Om. Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu. O strigă îngerii şi arhanghelii, proorocii, miriade de oameni. O strigă şi nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor. Iar una din cele mai mari minuni ale Sale este aceasta pe care o sărbătorim astăzi: Schimbarea la Faţă. Să vedem în câteva cuvinte această minune şi ce anume ne învaţă.

Când Hristos s-a născut din Preasfânta, s-a arătat în lume ca un om comun, ca cel mai sărac om. Noi toţi avem o căsuţă; nimeni nu este fără acoperiş. El nu a avut unde să locuiască. Când cineva a vrut să-L urmeze, Hristos i-a spus: „Păsările şi vulpile au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20; Luca 9, 58). Haine scumpe n-a purtat. Bani în buzunar nu a avut, pe jos mergea din sat în sat ca să propovăduiască Evanghelia. Aşadar, văzându-L oamenii aşa, nu au putut să-şi imagineze că sub această înfăţişare smerită se ascunde dumnezeiasca măreţie, se ascunde Dumnezeirea.
Ştiţi ce a făcut Hristos? Ceva asemănător cu ce a făcut odată un împărat din Rusia, înainte cu mulţi ani, în vremea ţarilor. Acesta, în palat, purta coroană pe cap, era îmbrăcat în veşmânt, cu sabie şi însemnele regale, iar când ieşea afară toţi i se închinau. A înţeles însă că toate acestea sunt formale şi ascund o ipocrizie. De aceea, ce a făcut? Într-o noapte şi-a scos coroana, sabia şi hainele de mătase, s-a îmbrăcat în hainele unui cerşetor, a luat un toiag şi a început să se plimbe desculţ printre supuşii săi. Toţi îl alungau. Puneau şi câinii să-l alunge. Şi nimeni nu-şi închipuia că sub zdrenţe se ascunde ţarul tuturor ruşilor. Doar o colibă din afara Moscovei s-a deschis şi l-a primit… Aşadar, ceva asemănător a făcut şi Hristosul nostru. Nu S-a arătat pe pământ ca un împărat al îngerilor şi arhanghelilor, cu măreţia orbitoare a Dumnezeirii Sale. S-a arătat ca un om comun şi sărac, şi, de aceea, puţini au crezut în El.
Dar astăzi, în această sfântă zi, Hristos a arătat că este Dumnezeu. Cum a arătat-o? Prin minunea pe care a făcut-o. Schimbarea la Faţă este o minune diferită de celelalte. Hristos a făcut minuni în natură: pe mare, pe uscat, în copaci, în multe făpturi ale Sale; dar această minune a făcut-o asupra propriei Sale Persoane. Adică?
I-a luat pe cei trei ucenici – Petru, Iacov şi Ioan, şi s-au suit pe un munte înalt, care există până astăzi, iar în această sfântă zi urcă acolo patriarhul romeilor–elini şi are loc întotdeauna Dumnezeiasca Liturghie în cinstea şi pomenirea evenimentului. Prin urmare, în timp ce Hristos era pe Tabor cu cei trei ucenici, deodată ce s-a întâmplat? Smerita Lui Faţă, care nu se deosebea de faţa oricărui om, a strălucit ca soarele – parcă se coborâse soarele pe pământ – şi hainele lui sărace, pe care le-a ţesut în război(ul de ţesut) Preasfânta, s-au făcut albe ca lumina. Ce măreţie dumnezeiască! Lângă El, de-a dreapta şi de-a stânga, s-au arătat două fizionomii cunoscute şi vorbeau împreună cu El. Unul era Moise, care murise înainte cu 2000 de ani, iar celălalt Ilie, pe care l-a luat Dumnezeu la cer – precum ştim. Petru uluit, zice: Să rămânem aici, Doamne; să nu mai coborâm de aici (în faţa acelei privelişti uitase de femeie, copii, rude); dacă vrei, să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie (pentru el însuşi nu voia nimic; îi era de-ajuns că-L vedea pe Hristos). Şi în timp ce zicea acestea, un nor luminos i-a acoperit şi din nor s-a auzit un glas zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care bine am voit. Pe Acesta să-L ascultaţi” (Matei 17, 5). Doar cei trei ucenici au auzit aceste cuvinte şi au căzut speriaţi cu faţa la pământ. Hristos se apropie, îi atinge şi le zice: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”. Când şi-au ridicat ochii, L-au văzut doar pe Iisus. Şi în timp ce coborau de pe Tabor le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va învia din morţi”.

Aceasta este minunea de astăzi. Nu cred în ea necredincioşii? Alegerea lor. Noi credem în ea. Astăzi Hristos prin transfigurarea feţei Sale a arătat că este Dumnezeu.
Toate câte le-am auzit sunt spre învăţătură: Taborul, norul, Moise, Ilie, Petru, Iacov, Ioan, toate învaţă. Dar eu din toate acestea vreau să luaţi aminte doar la un lucru: La glasul care a zis „Pe Acesta să-L ascultaţi!”.
Cerul a dat o poruncă să-L ascultăm pe Hristos. Acesta este Conducătorul nostru şi noi Acestuia trebuie să ne supunem, ca orice zice să îndeplinim. Aceasta este datoria fiecărui creştin; fie preot, fie patriarh, fie laic, orice ar fi, din clipa în care s-a botezat în cristelniţă şi nu mai este un idolatru necredincios şi un ateu, ci s-a făcut creştin – a primit numele cel mai înalt din toate –, din ceasul acela, de acum aparţine lui Hristos. Şi aşa cum un elev ascultă de învăţător, soldatul de ofiţer, bolnavul de medic, marinarul de căpitan, aşa şi noi trebuie să ascultăm de Hristos.
Se naşte întrebarea: Ascultăm noi de Hristos? Să-şi pună fiecare mâna pe inimă şi să examineze. Ce cere Hristos?
Să luăm o poruncă. Ne spune că trebuie ca şase zile să lucrăm, dar duminica toţi la biserică (veţi Ieşire 20, 8-10; Deuteronom 5, 12-15). Facem asta? Nu o facem. Cu foarte mici excepţii. În Prespe este un sătuc, Oxia, în apropierea unui lac. Am fost acolo şi am tras clopotul. 18 locuitori? 18 prezenţi. Niciunul nu lipsea! Însă în mod regulat lumea nu merge la biserică.
Altă poruncă a lui Hristos este să ne spovedim. Dacă vă întreb pe rând, unul câte unul, şi unii dintre voi nu s-au spovedit de când s-au născut. Foarte puţini se spovedesc, foarte puţini; cei mai mulţi sunt nemărturisiţi.
Ne zice Hristos să studiem Sfânta Scriptură. O facem? Sunt sigur că ascultaţi radioul, vă uitaţi la televizor, ziarele le citiţi, dar Evanghelia? Nimic!
Ne zice Hristos că soţii trebuie să se iubească. Nici această poruncă nu se ţine. Dacă în binecuvântaţii ani de demult cuvântul „divorţ” era necunoscut, acum s-a deschis fabrica diavolului şi cuplurile se destramă. Femeile străine şi stricate au ajuns şi la noi, pentru că căzut banul; şi unde cade banul, acolo vine stricăciunea (căderea morală).

„Pe Acesta să-L ascultaţi!” este porunca cerului. Noi însă ne-am astupat urechile cu dopuri de ceară şi nu vrem să auzim. În altă parte ciulim urechea, ca să auzim minciunile; dar glasul lui Hristos, care ne spune cele bune şi drepte nu vrem să-l ascultăm.
Ce se va întâmpla? Pe mine mă întrebaţi? Nu are nevoie de noi Hristos. Noi avem nevoie de El. Deschideţi profeţiile! Ce zice Isaia? „Dacă veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca”. Iar de nu Mă veţi asculta, „sabia vă va mânca”, veţi trece prin sabie (Isaia 1, 19 – 20).
Şi vine, vine pedeapsa cea mare: trăsnete, cutremure, războaie, „Armaghedonul” (Apocalipsa 16, 16). Într-o noapte se vor goli oraşele şi toţi care vor avea timp vor fugi în munţi, ca să nu fie prinşi. Pentru că noi toţi, preoţi – episcopi, mici – mari, L-am părăsit pe Dumnezeu. Nu-L ascultăm.
Fericit este cel care-L ascultă pe Hristos.
Acestea, iubiţilor, şi fie ca Dumnezeu prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să ne miluiască şi ne mântuiască pe noi. Amin.

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis în Sfânta Biserică a Schimbării la Faţă a Domnului, Ardassis-Eordeea, 06.08.1976, într-o zi de vineri)

De Preot Calancea Nicolae Adrian

Umblarea pe mare – potolirea furtunii

Iubiţii credincioşi, aţi auzit sfânta şi sfinţita Evanghelie. Evanghelia de astăzi demonstrează că Hristos nu este doar om ca noi, ci este şi Dumnezeu. Este Dumnezeul-Om. Acest lucru îl predică minunea pe care aţi auzit-o. O minune mare, de trei ori mare, care a avut loc în continuarea celeilalte minuni, despre care a vorbit Evanghelia din duminica trecută. Acolo se spunea că Hristos cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni în pustie. După aceasta, Domnul S-a suit în munte, ca să se roage singur, în noapte. Ucenicii au urcat la porunca Lui într-o barcă mică din lacul Ghenizaret sau marea Galileii, ca să iasă pe malul celălalt. Călătoreau singuri, fără Domnul. La început era linişte. Dar, deodată, şi în timp ce mijea de ziuă, s-a ridicat un val puternic. Barca se zdruncina şi era în pericol să se scufunde. Atunci s-a arătat acolo Hristos păşind pe deasupra apelor. Înfricoşătoare privelişte. Ucenicii, doar ce L-au văzut, s-au tulburat şi au spus că este o nălucă. Însă nu era o nălucă. Era El însuşi.
Petru şi-a făcut curaj şi a spus:
– Tu eşti Doamne? Dacă eşti Tu, spune-mi să vin la Tine, păşind şi eu pe deasupra apelor. Domnul i-a făcut acest dar.
-Vino, i-a spus. Şi Petru a început să păşească pe deasupra valurilor. Văzând însă vântul puternic, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde.
– Doamne, mântuieşte-mă!, strigă cu agonie.  Hristos îşi întinde imediat mâna şi îl prinde.
– “Puţin credinciosule” – îi zice – “de ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31).
Şi imediat ce au intrat în barcă s-a făcut linişte. L-au slăvit pe Dumnezeu şi I-au spus lui Hristos: “Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14, 33).

Aceasta este pe scurt Evanghelia de astăzi. Minunea aceasta arată că Hristos stăpâneşte peste toate: soare, lună, stele, pământ, vânturi, mare, lacuri, râuri, copaci, animale, toate. Este Stăpânul a toate.
Şi noi, iubiţii mei, cu toate că ne aflăm pe uscat, totuşi călătorim pe mare, suntem într-o barcă. Care este această barcă? Viaţa omenească. Din ziua în care se naşte omul până la sfârşitul vieţii, el este în această barcă, care e în pericol din cauya valurilor, a valurilor sălbatice.
Care sunt aceste valuri? Un val este boala. În timp ce eşti sănătos, deodată te îmbolnăveşti, cazi la pat, eşti în pericol să mori; acesta este un val imens. altul? Iată,văduvia; în timp ce eşti căsătorit, îţi pierzi femeia şi rămâi singur. Ce lovitură este şi pentru femeie să-şi piardă bărbatul şi să rămână văduvă cu copii mici! Dar şi pentru copii este un mare val să fii orfan. Un val este şi şomajul; să fie cineva fără loc de muncă, să caute de muncă şi să nu poată găsi. Un val este şi sărăcia: să nu aibă omul cele indispensabile să-şi acopere nevoile. Dar valuri nu sunt oare şi nedreptatea, calomnia sau divorţul?… Plină de valuri este viaţa aceasta. Şi în sfârşit cel mai sălbatic val: moartea, pierderea vieţii, val care vine să afunde trupul nostru în mormânt. Dar vorbind limba Evangheliei, trebuie să spunem că cel mai groaznic din toate valurile este – care? – Păcatul! Cel care persistă nepocăit, în păcat, fie că acesta se numeşte furie sau mânie, ori desfrânare, adulter, ori furt sau crimă, ori alt păcat, acesta se scufundă nu în mormânt, ci în iad – sufleteşte şi trupeşte.
Ce trebuie să facem acum? Să deznădăjduim? Nu, iubiţi credincioşi. Să prindem şi noi curaj, să avem o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu. Bunul Dumnezeu vine şi îl ajută pe om, nu îl lasă. Şi omul credincios vede pretutindeni mâna lui Dumnezeu. O vede continuu în viaţa lui; şi atunci când este mic, şi când creşte şi când se face bătrân, întotdeauna el vede mâna lui Dumnezeu. Şi nu doar persoane, ci şi grupuri, familii şi popoare şi societăţi, văd ocrotirea Lui.
Mica noastră patrie a văzut de multe ori în istorie mâna lui Dumnezeu. A trecut prin atatea razboaie,revolutie,  a indurat foamete, seceta, communism, inundatii, curemure dar niciodata nu şi-au abandonat credinta, nu si-a aboandonat corabia în care i-a pus Dumnezeu. Stramosii nostrii au avut tot timpul incredere si nu in ei inşişi ci în Dumnezeu…de aceea pamantul nostru este plin de sfinte moaste care odihnesc in cimitirile bisericilor. Toate aceste jertfe nu s-au facut degeaba, şi dovada ne este că luptă o serie întreaga de oameni şi încercă să acopere cu pămant mai mult decât este pe ei aceste jertfe… dovada ne este că acesti oameni se tem că aceşti martiri ai tării noastre vor învia…
Şi astăzi, patria noastră este încercată. Precum în vremurile strămoşilor noştri, aşa şi în zilele noastre, este încercată în marea furtunoasă a ameninţărilor şi a capcanelor diplomatice. Doar credinţa, nezdruncinata credinţă, poate să facă minunea. E sufficient ca ţara noastră să repete Domnului strigătul lui Petru: “Doamne, mântuieşte-mă!” (Matei 14, 30).
Şi astăzi, familia, ca instituţie, este afectată de valurile concepţiilor, obiceiurilor şi legilor moderne. Criminalitatea pruncilor este în creştere. Sfântul Cosma Etolianul, care este sărbătorit în august, zicea: Când veţi vedea că se golesc bisericile, se vor umple închisorile. Şi s-au umplut deja de criminali şi de terorişti. Aceste lucruri păţeşte cel care fuge de Dumnezeu. Soţii, care îşi văd barca luând apă, să îngenuncheze şi să strige: “Doamne, mântuieşte-ne casa! Întindeţi mâna şi păzeşte-ne, să nu ne scufundăm!”
Şi credinţa fiecăruia dintre noi este încercată astăzi. Are de înfruntat vânturile rătăcirii, curentele raţionalismului, furtunile ereziilor, valurile ironiei, batjocurii, puţinei credinţe. “Doamne, mântuieşte-ne!”, să spună fiecare din noi şi “Înmulţeşte-ne nouă credinţa!”

Într-o istoriaoră se spune că în decursul unei furtuni puternice pe mare, când corabia se învăluia de valurile năprasnice, soţia unui ofiţer de marină spuse către soţul ei: „ Cum poţi să fii tu atat de linistit în mijlocul unei astfel de furtuni?” Atunci ofiţerul sculându-se şi-a scos sabia, a îndreptat-o spre soţie si a întrebat-o.. „ De ce esti liniştită şi nu ţi-e frică?” „De ce să imi frică, raspunse soţia căci doar sabia se găseste în mâna barbatului meu, care mă iubeşte cu mult mai mult, decât să poată să imi facă vreun rău”… „Dacă este aşa – raspunse soţul ei – gandeşte-te la Hristos, în care credem noi şi îţi dă seama că vântul şi valurile sunt in mainile Lui… oare am motiv de a fi neliniştit şi cuprins de frică… Iată ce însemnă încrederea  în Dumnezeu.

Iubiti credincioşi,
Toţi în acestă viaţă suntem încercaţi. Încercăm necazuri. Necazurile sunt valurile, care lovesc barca vieţii noastre zi de zi. Călătorim pe o mare în furtună. Dar să nu deznădăjduim! La capăt ne aşteaptă limanul care este Hristos.

In tot timpul si ceasul să ne rugam.. pentru că noi prin rugăciune recunoaştem două lucruri: neputinţa noastră şi atotputernicia lui Dumnezeu.
Câţi vrem să ne mântuim, aici pe acest pământ vom trece prin necazuri, multe necazuri. Nu o spun eu. O spune de Dumnezeu insuflatul cuvânt: “Prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în Împărăţia lui Dumnezeu” ; ca să ne învrednicim adică împărăţiei celei cereşti, se cuvine să trecem prin furtuna necazurilor. Dar să nu deznădăjduim! Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu şi rămâne credincios Lui, la sfârşit, şi din necazuri va ieşi folosit.
De aceea, să răbdăm necazurile cu nădejdea în Dumnezeu şi cu curaj în victorie.

Un poet credincios a scris aşa:

“Şi chiar dacă nu-mi rămâne-n lume Un loc unde să mă sprijin sau să stau,
Acolo sus e Dumnezeul meu; Cum aş putea să deznădăjduiesc?”.

Şi să presupunem că m-au părăsit toţi, şi rude şi prieteni şi cunoscuţi, şi că ne  aflăm într-o situaţie dificilă şi nu avem unde şi nu avem pe ce să ne sprijinm şi unde să stam, acolo sus este Dumnezeul nostru, cum putem să deznădăjduim?
Aşadar,iubiti  credincioşi  în Domnul nostru Iisus Hristos, Care trăieşte şi împărăţeşte în veci, să avem nădejdea noastră, credinţa noastră, şi Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată. Amin.

De Preot Calancea Nicolae Adrian

Sfantul Prooroc Ilie Tezviteanul

In fiecare an, la 20 iulie, Biserica Ortodoxa il serbeaza pe Sfantul Proroc Ilie Tezviteanul. Sfantul Ilie era fiul unui preot al Legii vechi, care locuia in cetatea Tesve, din Galaad, situata dincolo de Iordan; de aici si numele prorocului, de Ilie Tesviteanul.

Numele Ilie in limba romana provine de la numele ebraic (Eliiah), ceea ce inseamna „Al carui Dumnezeu (El) este „.

Aşa cum Sfântul Ioan Botezătorul a fost Înaintemergătorul primei veniri a Fiului lui Dumnezeu, tot aşa se crede că Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul va fi premergătorul celei de-a doua veniri, la sfârşitul veacurilor.

Tradiţia Bisericii îi crede pe Enoh si pe Ilie ca fiind cei doi martori care vor muri în ultima luptă împotriva lui Antihrist , explicând astfel, motivul pentru care au fost păziţi de moarte până atunci.

Cinstea deosebita de care s-a bucurat Sfantul Ilie inaintea lui Dumnezeu, se vede in prezenta sa pe muntele Taborului alaturi de Moise, atunci cand Mantuitorul s-a schimbat la Fata inaintea ucenicilor Lui. Moise si Ilie au fost de fata langa Domnul in slava, primul ca primitorul si datatorul Legii, al doilea ca cel mai neinfricat luptator impotriva dusmanilor lui Dumnezeu.
Este de retinut ca in timpul vietii sale, Ilie nu s-a invrednicit de o vedere „fata catre fata”, potrivit relatarilor Sfintei Scripturi, unde se spune ca atunci cand i s-a aratat Dumnezeu, Sfantul Ilie si-a acoperit fata cu mantia, pentru ca nu putea privi slava lui Dumnezeu. Dar aceasta vedere devine posibila dupa inaltarea sa la cer, cand pe Muntele Taborului, Ilie a vazut slava lui Dumnezeu, cand Hristos s-a schimbat la fata.

Distinctia esentiala dintre Sfantul Ilie si ceilalti profeti ai lui Israel este aceea ca, prin zel si retragere in singuratate,el a pus bazele unui mod de viata specific ascetismului crestin. El devine arhetipul monahilor crestini. El s-a remarcat prin lipsa de patimi, prin refuzarea savarsirii raului si a participarii la idolatrie, intr-un cuvant un „om launtric curat de care vorbea Legea veche”.

Trebuie remarcat faptul ca Sfantul Ilie, prin postul de patruzeci de zile si nopti, mergand la Horeb, a prefigurat postul Mantuitorului astfel incat asceza sa se constituie ca precursoare a monahismului crestin.

Daca Moise si Sfantul Ilie au vorbit cu Dumnezeu in calitatea lor de mesageri ai planului divin de pastrare a Revelatiei pana la intruparea Mantuitorului, exista marturii ale monahilor crestini despre viziunile lor, avandu-L in centru pe Domnul Iisus Hristos. Un singur exemplu este concludent: Avva Antonie dialogheaza cu Fiul lui Dumnezeu fara a-L cunoaste identitatea cand intr-un final Acesta i se dezvaluie: „Eram aici si te-am lasat sa vad daca vei avea rabdare sau nu”.

Desi nu a scris nimic, totusi viata sa inchinata lui Dumnezeu ne este cunoscuta din Sfanta Scriptura a Vechiului Testament si prin mostenirea deosebita lasata in amintirea poporului inclinat sa imbratiseze idolatria.

Poate, mai mult decat alti profeti el a prefigurat ascetismul crestin de mai tarziu, el insusi supunandu-se unor nevointe care vor fi cunoscute in crestinism ca voturi monahale: ascultarea, saracia si fecioria. Supunandu-se neconditionat vointei divine si primind harul ca ajutor in lupta decisiva cu idolatria, Sfantul Ilie s-a asezat pe drumul desavarsirii ce conduce la mantuire.

Cuvintele unui ascet crestin remarcabil ilustreaza si tipul vietuirii Sfantului prooroc: „Fiecare dintre noi isi dobandeste mantuirea prin harul si darul divin al Duhului, iar prin credinta, iubire si lupta de buna voie poate sa ajunga la masura desavarsita a virtutii. Astfel, pe de o parte, prin har, iar pe de alta parte prin savarsirea virtutii ajungeau la mostenirea vietii vesnice”.

In acest mod, Sfantul Ilie a intruchipat un model de virtute in deplina concordanta cu cele spuse de Mantuitorul despre faptele celor alesi: „Sa straluceasca lumina voastra inaintea oamenilor” (Matei 6, 16). Iar Sfantul Apostol Pavel ii indeamna pe crestini la pastrarea lor in maretia divina, in planul mantuirii sale: „Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. 10, 31).

In acest fel, Sfantul Ilie se situeaza in randul alesilor lui Dumnezeu, pentru ca oricat de misterioasa ar fi fost personalitatea sa, el se ofera contemporanilor prin fapte, masura intregului sau devotament. Pentru aceasta, traditia l-a considerat demn de a se „arata in ziua Domnului” (Apoc. 11, 3-13) cand, impreuna cu Enoh, va profeti timp de 1260 de zile, inainte de a veni sfarsitul lumii.

Sfantul Ilie are privilegiul de a vorbi cu Dumnezeu si de a-I asculta poruncile, in lupta de convingere a conationalilor de minciuna idolatriei la care erau indemnati de regele Ahab si sotia sa Izabela.

Trebuie sa mai remarcam zelul deosebit al Sfantului Ilie in implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Supunerea sa fara de vointa divina ii confera ceea ce teologia patristica a cunoscut sub numele de „parresia” – indrazneala, familiaritate fata de Cel pe Care-L slujeste. Mai este de amintit si sintagma de „campion al lui Dumnezeu”, pe care diversi Parinti si scriitori bisericesti i-au atribuit-o profetului Ilie pentru a sublinia atasamentul acestuia la valorile moral-religioase ale doctrinei monoteiste descoperite lui de insusi Dumnezeu.

De asemenea, Sfantul Ilie prefigureaza abstinenta monahilor crestini, o abstinenta a carei punere in practica insemna in primul rand, refuzul in a savarsi raul pentru a implini virtutile ce duc la desavarsire: „Omul devine prin har ceea ce este Dumnezeu: iubire, bucurie, pace, bunavointa si bunatate”.

Legatura dintre tipul de nevointa caruia i se supune Sfantul Ilie si cel al Parintilor desertului, se realizeaza prin harul izvorat din iubirea dumnezeiasca. Numai in acest mod, fiind luminat de Duhul Sfant, sufletul vede frumusetea cea mult dorita si de negrait, este ranit de dragostea divina, este condus de Duhul Sfant catre toate virtutile si dobandeste o iubire nemarginita si neistovita fata de Domnul.

Intr-o asemenea ipostaza, Sfantul Ilie a putut sa tina piept amenintarilor, iar traitorii crestini au respins ispitele de tot felul. Darul lor a fost acea capacitate a „ochilor duhovnicesti de a vedea tainele ascunse in suflet si bogatia dumnezeiasca ascunsa, acoperita pentru ochii fiilor trupului si descoperita in duh celor ce se ospateaza la masa lui Hristos”.

Consacrandu-se in intregime lui Dumnezeu, „Parintii desertului”, exemplari pentru vietuirea lor deosebita, aveau o regula de aur care privea atat existenta lor cotidiana cat si viata launtrica. Unul dintre acestia, Avva Arsenie, spunea: „Cat iti sta in putinta nevoieste-te ca lucrarea ta cea dinauntru sa fie dupa Dumnezeu si sa biruiasca patimile cele din afara”. La fel si Sfantul Ilie este un exemplu demn de urmat fiind pomenit, pentru puterea rugaciunii sale, si de Sfantul Iacov: „Ilie era un om cu slabiciuni asemenea noua, dar cu rugaciune s-a rugat sa nu ploua si nu a plouat trei ani si sase luni” ( Iac. 5, 17).

In Sfantul prooroc numerosi parinti si scriitori bisericesti au descoperit un exemplu al virtutilor crestine. Personalitatea sfantului ilie este covarsitoare pentru toti crestinii astfel incat analizand fiecare eveniment al vietii Sfantului Ilie, el poate constitui un exemplu pentru noi. El, cel care „s-a rugat peste masura si vocea sa a ajuns in ceruri, pana la Dumnezeu”, trebuie urmat cu necesitate caci: „Daca si noi vom fi asemenea lui si vom capata virtutea, Dumnezeu ne va primi, va asculta rugaciunea si postul nostru si va trimite milostenia si binecuvantarea Sa asupra noastra, si pacea Lui peste toate creaturile sale”.

Sa-l rugam asadar pe Sfantul Ilie, sa ne ajute in viata noastra, ca si noi de asemenea lui sa dobandim Imparatia lui Dumnezeu, nevoindu-ne si pastrand legile si credinta noastra ortodoxa in care ne am nascut si am crescut. Amin.

De Preot Calancea Nicolae Adrian